Printre cele mai interesante noi dezvoltări în muzica evreiască modernă se numără redescoperirea, la sfârșitul secolului XX, a muzicii klezmer, muzica populară a evreilor europeni (așkenazi), gen muzical care a „dispărut” pentru câteva decenii. Atât teatrul idiș cât și muzica klezmer au devenit populare în SUA în urma emigrării evreilor din Europa de Est. La fel ca și în cazul teatrului idiș și al altor aspecte ale culturii așkenazi, popularitatea klezmer a dispărut odată cu încetarea migrației masive a evreilor din Europa de Est și cu accentuarea asimilării evreilor din America.

Muzica klezmer își are rădăcinile în tradiția evreilor așkenazi, fiind un gen muzical cântat la nunți și la alte evenimente de petrecere. Genul muzical actual derivă din muzica est-europeană de tradiție evreiască și a fost construit pe baza acesteia. Elementele esențiale ale tradiției includ melodii de dans, melodii rituale și improvizații artistice virtuoase interpretate pentru ascultători.

Această muzică populară tradițională a împrumutat inspirație din muzica din sinagogă, din muzica romilor, din muzica populară europeană și chiar din muzica clasică.

În luna Octombrie a acestui an, am avut ocazia să stăm de vorbă cu o muziciană klezmer din Toronto, Canada. Este vorba despre Beth Silver, o muziciană profesionistă care cântă la violoncel. Ca parte a carierei sale, Beth a luat muzica tradițională klezmer, în special muzica în stil fiddle sau muzica de vioară, și a adaptat-o pentru violoncel. A lucrat împreună cu un violonist klezmer care locuiește în New York, cu care a cântat în fiecare zi timp de o lună. Tot ceea ce interpreta el, Beth a adaptat pentru violoncel. Ulterior, ea a ajuns în Transilvania datorită pasiunii pentru muzica transilvăneană cântată la instrumente cu coarde: „…motivul pentru care mă aflu aici este că iubesc muzica de coarde transilvăneană. Cred că este foarte diferită, unică și frumoasă.” În urma acestui interviu, am avut posibilitatea de a lămuri direct de la „prima mână” anumite chestiuni legate de klezmer și cultura așkenazi sau idiș din care a pornit acest gen muzical.

Beth Silver interpretând Skotchne, din colecția lui Moishe Beregovski, la Muzeon.

Beth Silver la Muzeon, interpretând la violoncel o horă klezmer.

Cuvântul idiș „klezmer” derivă din două rădăcini ebraice: „klei” (vas sau instrument) și „zemer” (cântec). Este cunoscut uneori și sub denumirea anterioară de muzică „freilach” (romanizat: freilach = vesel, fericit). Utilizarea comună, pe scară largă în lume, a termenilor s-a dezvoltat în jurul anului 1980.

Dans evreiesc din Szászrégen (Reghin). Melodie interpretată de Muzsikás.

Klezmer este un stil de muzică populară care se bazează pe tradițiile iudaismului așkenazi și tradițiile populare din Europa de Est. Ansamblurile de muzicieni klezmer se numesc kapelye, iar un grup de muzicieni klezmer se numește klezmorim. „Klezmer se referă în mod specific la muzica instrumentală seculară care are legătură cu cultura idiș”, ne spune și Beth.

Termenul de „freilach” mai sus menționat se folosește inclusiv pentru a desemna un dans în ritm alert, un fel de dans în cerc în care oamenii se țin de mână și dansează, lucru menționat de către Beth, deși există opinii controversate legat de acest aspect. Deși hora și acest „dans în cerc” în esență se bazează pe aceleași principii, se crede că totuși există diferențe:

     „În muzica israeliană modernă, [freilach] este ceea ce oamenii ar numi hora. Însă hora în muzica klezmer este un lucru diferit…”

 La origini, klezmer nu desemna genul muzical ci mai degrabă muzicianul care cântă muzica. Un klezmer (plural: klezmorim în idiș) era un muzician instrumentist profesionist, de sex masculin, de obicei evreu, care cânta într-o formație angajată pentru ocazii speciale în comunitățile est-europene. Abia la sfârșitul secolului al XX-lea, cuvântul „klezmer” a devenit un termen mai cunoscut. În acest timp, prin metonimie, a ajuns să se refere nu doar la muzician, ci și la genul muzical pe care îl interpretau, un sens pe care nu îl avea în idiș. Materialele industriei de înregistrări de la începutul secolului al XX-lea și alte scrieri se refereau la el ca fiind muzică de dans evreiască sau idiș, sau uneori folosind termenul idiș „Freilach music” (muzică veselă). A încorporat elemente din multe alte genuri muzicale, inclusiv din muzica otomană, greacă și română, muzica barocă, dansurile populare germane și slave și muzica religioasă evreiască.

„Din punct de vedere tehnic, [klezmer] este muzică instrumentală seculară”. Însă, un lucru foarte interesant pe care ni l-a menționat Beth este că muzica klezmer este cea care întruchipează cultura evreiască din punct de vedere muzical. Cu toate că se inspiră foarte mult din liturghia evreiască, „se simte ca o cultură, nu ca o religie.”

Klezmer este un cuvânt idiș, după cum am menționat în incipit, fiind vorba de o combinație a cuvintelor „klei” (vas/instrument) și „zemer” (melodie) care se refereau la instrumentele muzicale din cele mai vechi timpuri. A devenit colocvial atașat de muzicienii populari evrei cândva în Evul Mediu. În prezent, muzica klezmer se referă la o mare varietate de renașteri.

Mult timp, termenul a avut nuanțe peiorative, din cauza stilului de viață boem al acestor muzicieni și a calității considerată inferioară a muzicii lor. Orașele creștine reglementau toate activitățile muzicienilor, specificând orele și locurile acceptabile pentru spectacol. Cu toate acestea, ei și-au găsit o nișă în orașele aflate în creștere rapidă, cântând pentru evenimente (cel mai adesea nunți), precum și pentru evenimente comunitare, cum ar fi sărbătorile, și în case private pentru patroni evrei sau neevrei.

Pentru a nu-i incomoda pe vecinii creștini, în unele locuri evreilor le-a fost impusă evitarea instrumentelor de alamă și de percuție. Principalele instrumente au fost cele cu coarde, ușor de transportat: vioara, violoncelul și contrabasul, precum și instrumentele de suflat, ca flautul și clarinetul. Se mai foloseau, printre altele, țambalul sau acordeonul.

Deși muzica klezmer nu era acceptată de autoritățile religioase tradiționale, a primit o nouă viață în secolele XVIII-XIX datorită mișcării religioase numite hasidism, de la care a împrumutat fervoarea mistică pentru muzică și dans.

Chemarea klezmer era ereditară și specifică bărbaților; în general, un băiat studia cu tatăl său, deși unii băieți au devenit ucenici la muzicieni din alte orașe.

Primele formații erau alcătuite din patru până la opt muzicieni, uneori cu două sau mai multe viori ca instrumente principale. Ansamblul de acompaniament sau kapelye includea, de obicei, una sau mai multe viori secundare (care cântau acorduri ritmice), un țambal (dulcimer cu ciocănele), flaut și bas. Până în secolul al XIX-lea, ansamblul s-a extins pentru a include instrumentele de alamă la care cântau recruții evrei în trupele din armata țaristă, dar era condus, în continuare, de vioara primă. Într-adevăr, formația era deseori cunoscută după numele prim-violonistului său, iar acesta era plătit suplimentar pentru acest privilegiu. Puțini dintre muzicieni aveau pregătire muzicală formală, însă mulți dintre ei erau artiști virtuoși, cu reputație bine stabilită.

Repertoriul formației includea versiuni instrumentale ale unor cântece populare idiș populare, cântece de teatru și muzică hasidică și semiliturgică. Li se cerea, de asemenea, să cunoască muzica localnicilor neevrei și a romilor, dansuri populare tradiționale și chiar câteva piese clasice, pentru a le cânta în fața aristocrației.

Încă de la începuturile sale în Europa, muzica klezmer a reflectat întotdeauna un amalgam unic de muzică a comunității evreiești cu muzica culturii înconjurătoare. Klezmorim, care cântau la sărbătorile evreiești și la cele neevreiești deopotrivă, au contribuit la o polenizare încrucișată între culturile evreiești și cele neevreiești, îmbogățindu-le pe ambele.

„O mare parte din muzica evreiască – spune Beth – este influențată de liturghia evreiască și de cântecul cantorial evreiesc. Așa că, multe dintre aceste moduri pe care le veți găsi vor fi similare cu cele care cred că provin de la boieri șuli și yeșiva. De asemenea, evreilor li s-a interzis să cânte la anumite instrumente pentru că erau prea zgomotoase în orașe. Așa că, acest lucru a afectat, știți, ceea ce aveau la dispoziție pentru a-și face muzica.”

Muzicienii Klezmer au adaptat o mare varietate de melodii pentru a servi scopurilor lor. Acest schimb a continuat și în America de Nord, unde muzicienii evrei au împrumutat influențe din genul jazz și din alte stiluri, adaptând melodiile evreiești la piața diversă a ideilor culturale nord-americane.

Spre deosebire de alte sectoare ale culturii evreiești, klezmerul poartă amprenta celor mai diverse influențe, de la cele occidentale și slave la cele otomane și rome. De la jumătatea secolului al XIX-lea, muzica klezmorimilor s-a răspândit din zonele de graniță ale fostului Imperiu Otoman, din fostele Principate Române, în zonele din nord și vest. La fel ca și cântecele populare, muzica instrumentală s-a deplasat de-a lungul unor rețele de comunicare evreiești, fără a ține cont de granițele schimbătoare specifice perioadei. Astfel, de exemplu, doina, o piesă instrumentală uneori rapsodică, adaptată dintr-un gen de cântec ciobănesc românesc, s-a deplasat departe de rădăcinile sale din sud-estul Europei până în Lituania.

Beth ne spune faptul că „este posibil ca trupele evreiești să fi funcționat alături de trupele de romi și, uneori, probabil, chiar să se fi amestecat un pic…”. Astfel, aceste influențe au o explicație simplă: trupele care cântau la evenimente de petrecere erau universale. „Aceste formații de romi erau adesea formația întregului sat. Așa că învățau muzica tuturor, pentru toate ceremoniile. Deci, formația de romi știa muzică romă, știa muzică evreiască ー poate că știa muzică evreiască de la formația evreiască ー știa muzică românească, știa muzică maghiară și o cânta pentru toate, toate nunțile din sat.” Aceasta a fost și situația trupelor klezmorim.

Muzica klezmer a fost puternic influențată de muzica populară românească. Piesa klezmer „Rumania Rumania”, a cărui linie melodică este inspirată de o horă românească, a intrat în patrimoniul cultural al diasporei evreiești europene și a fost „adoptat” inclusiv de muzicieni evrei fără legături cu România. Melodia a devenit celebră în interpretarea lui Aron Lebedeff, muzician evreu de origine ucraineană, emigrat în SUA.

La fel cum și Beth a întărit această opinie, influențele în muzica klezmer diferă în intensitate în funcție de microzone, de regiunea în care se aflau muzicanții. Nu se poate determina care sunt proporțiile, din diferitele culturi, care au influențat acest gen. Este un amalgam de diferite culturi și genuri, dar totuși prezintă o puternică armonie.

Un eveniment interesant de menționat este faptul că, în 1881, când a avut loc primul congres sionist ținut la Focșani, a fost intonat pentru prima dată Hatikvah (trad. ebr. Speranța ー imnul statului Israel), muzica acestuia bazându-se pe o melodie populară românească. Hatikvah a fost compusă de  Naphtali Herz Imber, un poet evreu care s-a născut în 1855 sau 1856 în Galiția. Înainte de a muri la New York, în 1909, a reușit să călătorească prin Europa, Palestina, Marea Britanie și Statele Unite. Oriunde s-a dus, a scris poezii, și-a recitat poemele oricui îl asculta și a rămas devotat cauzei incipiente a sionismului. Versurile au fost scrise pentru prima dată la Iași, în România. În 1882, Imber a emigrat în Palestina otomană și și-a citit poemul pionierilor din primele sate evreiești ー Rishon LeZion, Rehovot, Gedera și Yesud Hama’ala. În 1887, Shmuel Cohen, un locuitor foarte tânăr (17 sau 18 ani) din Rishon LeZion, cu pregătire muzicală, a cântat poemul folosind o melodie pe care o cunoștea din România, transformând-o într-un cântec, după ce a fost martor la reacțiile emoționale ale fermierilor evrei care au auzit poemul. Adaptarea muzicii pentru „Hatikvah” a fost făcută de Shmuel Cohen în 1888. Cohen însuși și-a amintit mulți ani mai târziu că a fredonat „Hatikvah” pe baza melodiei din cântecul pe care îl auzise în România, „Carul cu boi”.

Deși muzica klezmer a apărut dintr-o cultură muzicală evreiască est-europeană mai amplă, care includea muzica psaltică evreiască, nigunim hasidic (melodii fără cuvinte, interpretate de evreii hasidici nigunim, o variațiune a iudaismului ortodox) și, mai târziu, muzica de teatru idiș, aceasta a împrumutat, de asemenea, motive din muzicile populare înconjurătoare din Europa Centrală și de Est și din formele muzicale europene cosmopolite. Prin urmare, a evoluat într-un stil general care are elemente recognoscibile din toate aceste genuri.

Muzica klezmer a devenit o caracteristică culturală centrală a celei mai mari comunități evreiești transnaționale din timpurile moderne, cea a așkenazilor din Europa de Est. O mare parte din istoria muzicală și coregrafică a așkenazilor este încorporată în repertoriul klezmer, care a funcționat ca un fel de memorie comunitară non-verbală. Complexul de vorbire, dans și gesturi muzicale este profund înrădăcinat în cultura expresivă evreiască și a atins cea mai mare dezvoltare în Europa de Est.

Începând cu secolul al XVI-lea, datorită necesităților funcționale, muzicii Klezmer s-au adăugat versuri. Astfel, funcțiile sociale, sărbătorile, evenimentele au căpătat o nouă dimensiune. A apărut povestea în cântec. Acest pas a fost necesar apariției unei noi funcții socio-cultural artistice, cea a Teatrului Idiș. Povestind cu Beth despre asta, spunea că ea crede că în muzica klezmer contemporană modernă se face un fel de adaptare cântecelor idiș, interpretate cu instrumente. Înainte, versurile nu erau necesare: „vioara și clarinetul folosesc tehnici și ornamentații care imită înflorituri vocale în stil cantonal; vioara, clarinetul sau violoncelul, imită un fel de sunet de plâns, de plâns al cântărețului.”

Până la mijlocul secolului XX, când a avut loc Holocaustul, tradiția originală est-europeană a muzicii populare așkenazi a ajuns practic la final. Cu toate acestea, în anii 1960 și 1970, a început o renaștere a muzicii idiș în SUA și Canada. Până la sfârșitul anilor 1970, muzica klezmer a devenit un gen larg răspândit în America de Nord, popular nu numai printre evrei. Trebuie remarcat faptul că aceasta a fost perioada în care muzica etno sau tradițională din întreaga lume (World Music) în general a devenit la modă. Bazându-se pe note muzicale păstrate și, mai ales, pe înregistrări sonore, generația postbelică de muzicieni klezmer, făcând parte din acest val, se străduia să reproducă cât mai autentic stilul folcloric original din secolul al XIX-lea.

Am întrebat-o pe Beth care este opinia ei legată de motivul pentru care a avut loc „moartea” muzicii klezmer din prima parte a secolului XX:

„… muzica klezmer a trecut printr-un fel de perioadă întunecată între anii ’20-’30 până în anii ’70. Și cred că a fost parțial din cauza migrărilor, antisemitismului și, probabil, și a oamenilor; nu era la modă, e ca și cum nu ai vrea să dansezi pe muzica bunicilor tăi sau a părinților tăi… când evreii s-au mutat în America, au fost discriminați, fiind identificați foarte ușor ca fiind evrei. Așa că mulți dintre ei au încetat să mai învețe idiș sau să-și învețe copiii idiș…  pentru a da o perspectivă, este vorba de anii ’50, să zicem, în America de Nord… Familia mea a ajuns în Toronto, iar la începutul secolului al XX-lea, în Toronto, se dorea ca ei să se asimileze, să se reformeze pentru a se integra în cultura nord-americană și, de asemenea, muzica idiș, muzica klezmer nu era cool, era de modă veche, așa că oamenii au cam lăsat-o deoparte, au cam uitat de ea.”

Un alt motiv pentru care genul muzical a început să moară poate fi faptul că, după ce nunțile evreiești au încetat să mai aibă loc în orașele din Europa de Est, ca urmare a emigrărilor, trupele de cântăreți de petrecere nu au mai avut nevoie să folosească muzică evreiască, așa că au încetat să o mai predea și să o cânte.

Vechea muzică klezmer a fost creată în primul rând pentru a acompania dansul. Subgenurile sale au fost denumite după dansurile populare: freylekhs (freilach), sher, hora, zhok, skochna, bulgar etc. În mod firesc, renașterea muzicii klezmer a dus, de asemenea, la reînvierea dansurilor populare evreiești tradiționale, deși reproducerea lor autentică s-a dovedit a fi o sarcină destul de dificilă; până de curând, coregrafia a rămas un subiect slab cercetat în cadrul studiilor de folclor evreiesc.

În acest context, trebuie menționată o personalitate esențială în ceea ce privește reînvierea și conservarea acestui gen muzical pe teritoriul Transilvaniei. Este vorba de Miksa Eisikovits (Max Eisikovits) care a fost un compozitor, muzicolog, profesor evreu din Transilvania, culegător și exeget de folclor idiș din România. A urmat studiile muzicale la Conservatorul din Cluj (1928-1933). A urmat în paralel și Facultatea de Drept din Cluj, unde a obținut doctoratul (1933), dar nu profesat ca avocat. Între anii 1948-1949, Max Eisikovits a fost director al Operei Maghiare de Stat din Cluj.

Eisikovits a călătorit în așezările evreiești din regiunea Maramureș din Transilvania pentru a colecta cântece de la populația hasidică din zonă. Astăzi, însemnările sale de pe teren reprezintă o documentație unică a tradițiilor muzicale ale acestei culturi. Reluându-și cariera după război, Eisikovits s-a inspirat din colecția sa pentru o serie de cântece artistice și compoziții instrumentale bazate pe folclor.

Eisikovits reprezintă o figură proeminentă în ceea ce privește muzica Klezmer. În perioada în care genul aproape că a dispărut, el a reușit să adune o colecție de muzică populară hasidică evreiască din Maramureș, documentată în 1938-1939. Colecția constă în patru caiete de partituri de muzică scrise de mână, adnotări și texte fonetice, liturgice în ebraică și idiș. Miska a colectat 160 de cântece în timpul cercetărilor sale în Maramureș, dar nu a reușit să captureze versurile pentru toate. Colecția a fost recent publicată de către Judit Elek sub titlul „És a halottak újra énekelnek…” (Iar morții cântă din nou…).

În anii 1980, muzica klezmer a redevenit la modă în America de Nord, în Europa de Vest și în țările post-sovietice. Festivalurile de muzică etnică din Europa de Vest includeau, de obicei, spectacole klezmer. În același timp, a apărut o tradiție a festivalurilor Klezfest, dedicate în mod special muzicii populare evreiești. Atât în America de Nord, cât și în Europa, astfel de evenimente atrăgeau evrei și neevrei deopotrivă în rândul publicului, precum și printre interpreți.

Dezvoltarea muzicii klezmer în Israel a urmat o cale diferită. Vechea tradiție muzicală a acestei țări nu a fost complet ruptă, dar muzica klezmer locală s-a dizolvat în principal în ceea ce este cunoscut în Israel sub numele de „muzică hasidică”, interpretată la nunți și la alte festivități religioase foarte aglomerate. În ceea ce privește diferențele între dezvoltarea în zone diferite a aceluiași gen, după ce klezmer a ieșit din modă pentru o perioadă de timp, în Israel a existat dorința de a uni cultural evreii așkenazi, sefarzi, mizraim, etiopieni ー evrei din toată lumea ー, și voiau să aibă o limbă universală. Astfel, muzica israeliană s-a dezvoltat ca un tip propriu de muzică evreiască și are mai multe influențe arabe sau din Orientul Mijlociu.

Musa Berlin, născut la Tel Aviv în 1938, a avut o mare contribuție la popularizarea muzicii klezmer în Israel. În mod deosebit, el a fost primul care a atras atenția asupra tradiției muzicale unice a klezmorimilor palestinieni, care s-a dezvoltat în rândul descendenților evreilor așkenazi care s-au stabilit în Țara istorică a Israelului la sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea. O trăsătură caracteristică a muzicii klezmer palestiniene este o influență orientală vizibilă, care provine de la arabi și evrei non-așkenazi.

Beth Silver la Muzeon, cântând Dobriden din colecția lui Moishe Beregovski.

Muzica Klezmer, fie în Europa, fie în America de Nord, la începutul secolului XX, al XXI-lea sau al XVIII-lea, a adaptat muzica culturii înconjurătoare, mai largă. Ceea ce nu a făcut niciodată, însă, a fost să se asimileze complet. Mai degrabă, muzica klezmer în special și muzica evreiască în ansamblu (ca și evreii care au creat-o), a împrumutat în mod conștient și subconștient cu generozitate, dar nu și-a sacrificat niciodată sensibilitatea evreiască. Valorile evreiești, ritmurile interne ale limbilor evreiești, motivele muzicale ale sinagogii, toate acestea au permis muzicii evreiești să păstreze o amprentă unică, care o separă de cea a comunității înconjurătoare.

Dacă ți-am stârnit curiozitatea legat de muzica klezmer, avem vești foarte interesante: îți pregătim o expoziție temporară inedită!

🎼 La începutul lunii Decembrie va avea loc la Muzeon vernisajul expoziției temporare „Muzica Klezmer în Transilvania”. 🎵

Vei avea parte de:

• O expoziție interactivă, în care vei avea posibilitatea să asculți piese evreiești din Maramureș, culese de Max Eisikovits, și interpretate de Beth Silver, violoncelistă, și Zoe Aqua, violonistă;
• Vei avea posibilitatea să vezi imagini cu partiturile pieselor ce le vei asculta, partituri scrise de mână de către Max Eisikovits;
• Vei vedea picturi de epocă cu muzicanți evrei din Transilvania;
• Vei afla informații interesante despre ce este muzica klezmer, care sunt originile acestuia și ce influențe are acest gen muzical;
• Vei avea posibilitatea să asculți și muzică klezmer live;
•  Și multe alte lucruri interesante.

Urmărește-ne în continuare pe rețelele de socializare pentru a afla data exactă.

Walter Zev Feldman 2016, Klezmer: Music, History, Memory, Oxford University Press, 2016.

Yale Strom 2002, The Book of Klezmer: The History, the Music, the Folklore, Chicago Review Press, 2002.

https://lwvworc.org

https://historia.ro

https://www.britannica.com

https://en.wikipedia.org

https://www.jmi.org.uk

https://www.yivo.org

https://www.milkenarchive.org

https://www.bpl.org

https://www.myjewishlearning.com

https://collections.ushmm.org/

https://ro.wikipedia.org/wiki/Max_Eisikovits

https://www.iemj.org

https://borzy.info

https://klezmer.co.nz

https://www.historytoday.com