Limbile vorbite de-a lungul istoriei de evreii din întreaga lume constituie un subiect aparte în ceea ce privește istoria poporul evreu. Încă din timpul triburilor israelite care s-au stabilit în Canaan între secolele XIV și XIII a.Chr. și până în prezent se pot identifica patru limbi majore utilizate: limba ebraică, limba aramaică, idișul și ladino. Acestea au fost influențate, și la rândul lor din acestea s-au dezvoltat dialecte în funcție de zona în care erau stabiliți și de perioada istorică despre care vorbim.

Ebraica face parte din grupul Canaanit al limbilor semitice, parte din familia de limbi afro-asiatice (hamito-semitice), și are puternice legături cu feniciana și aramaica iar, la fel ca majoritatea limbilor semitice vechi, alfabetul său nu are vocale. Cu toate acestea, cândva între mijlocul și sfârșitul primului mileniu, rabinii cunoscuți sub numele de masoreți au instituit un sistem de puncte și liniuțe pentru a indica modul în care trebuiau pronunțate cuvintele. Sulurile Torei și majoritatea scrierilor ebraice contemporane sunt încă scrise fără vocale.

 

Ebraica este limba Bibliei, a rugăciunilor evreiești și,  de la începutul secolului XX, o limbă modernă vorbită în Israel. Este considerată „limba sfântă” în religia iudaică și în creștinism. Există 22 de litere în alfabetul ebraic, denumit în mod obișnuit aleph-bet, după primele două litere, aleph și bet. În plus, limba include cinci litere finale: atunci când literele khaf, mem, nun, pey și tzade sunt ultimele litere ale unui cuvânt, ele se scriu diferit.

 

Dacă ați fost la Muzeon, probabil v-ați uitat în cărțile din biblioteca noastră și ați observat că paginile sunt numerotate invers față de cărțile cu care suntem noi obișnuiți. Acest lucru se datorează faptului că în ebraică se scrie și se citește de la dreapta la stânga.

Triburile israelite care s-au stabilit în Canaan între secolele XIV și XIII a.Chr., indiferent de limba pe care au avut-o înainte de a se stabili acolo, au folosit ebraica ca limbă vorbită și literară până la căderea Ierusalimului în 587 a.Chr.

Ebraica biblică este, fără îndoială, în esență o limbă literară, care până la exilul babilonian (după căderea Ierusalimului) a existat alături de dialecte vii, vorbite.

Exilul marchează dispariția acestei limbi din viața de zi cu zi și utilizarea ei ulterioară în scopuri literare și liturgice abia în perioada celui de-al Doilea Templu (515 a.Chr.-70 p.Chr). Cele mai recente texte biblice datează din secolul al II-lea a.Chr., dacă facem abstracție de supraviețuirea mai mult sau mai puțin artificială a ebraicii biblice în manuscrisele de la Marea Moartă, de exemplu, și în anumite tipuri de literatură medievală.

Ebraica din secțiunile poetice ale Bibliei, dintre care unele sunt foarte vechi, în ciuda unei posibile revizuiri post-exilice, precum și cel mai vechi material epigrafic din inscripțiile care datează din secolele X – VI a.Chr., o numim ebraică arhaică, deși nu există un acord general între cercetători cu privire la acest termen. Limba folosită în secțiunile în proză ale Pentateuhului, în Profeți și Scrieri înainte de exil o numim ebraică biblică clasică sau ebraică biblică propriu-zisă. Ebraica biblică târzie se referă la limba cărților biblice scrise după exil.

Din momentul apariției sale în formă scrisă documentată, ebraica oferă dovezi clare că aparține grupului de limbi canaanite, cu anumite particularități. Posibil ca acest lucru să însemne că, atunci când triburile israelite s-au stabilit în Canaan, au adoptat limba acestei țări, cel puțin pentru documentele lor scrise. Tradițiile vechi, și cu siguranță anacronice, despre acești semi-nomazi fac aluzie la strămoși aramei, dar în principiu nu ar trebui să se tragă de aici deducții de natură lingvistică.

Combinând aspecte istorice și lingvistice, în primele decenii ale acestui secol s-a sugerat că ebraica nu este un sistem lingvistic omogen, ci o Mischsprache (limbă hibridă), în care este posibil să se distingă un strat canaanit timpuriu, foarte apropiat de acadiană, și un alt strat mai recent, mai apropiat de aramaică și de semitica sudică.

Diverse studii recente au subliniat faptul că aramaica ar fi putut influența foarte puternic limba ebraică, nu în momentul apariției acesteia, ci multe secole mai târziu, în a doua jumătate a primului mileniu a.Chr. și până la începuturile epocii noastre. Astfel, este în general acceptat faptul că în fonetica (sunet), morfologia (structură) și lexicul (vocabular) ebraicii biblice târzii, precum și în ebraica rabinică, există o componentă aramaică semnificativă.

Se crede din ce în ce mai mult că, în timp ce ebraica biblică era limba literaturii și a administrației, limba vorbită chiar și înainte de exil ar fi putut fi o versiune timpurie a ceea ce avea să devină mai târziu ebraica rabinică. O altă caracteristică semnificativă este influența diferitelor limbi străine asupra ebraicii de-a lungul secolelor.

Cele mai vechi texte ebraice datează de la sfârșitul celui de-al doilea mileniu a.Chr. Limba ebraică a fost folosită atât ca limbă scrisă, cât și ca limbă vorbită până la distrugerea Primului Templu în 587 a.Chr. După aceea, ebraica a fost folosită în principal ca limbă literară și liturgică. Din secolul al III-lea a.Chr. se crede ca majoritatea evreilor vorbeau aramaica în viața de zi cu zi.

Biblia ebraică (Tanahul) este scrisă în limba clasică ebraică din perioada exilului babilonian în secolul al VI-lea a.Chr. De aceea evreii au numit ebraica în decursul veacurilor „limbă sacră” (Leshôn Ha-Kôdesh). După căderea Ierusalimului în anul 70 și începutul diasporei evreiești, ebraica a devenit o limbă literară, folosită în rugăciune și studiul Bibliei. A fost reînviată în secolul al XIX lea și al XX-lea, pentru a înlocui dialectele iudeo-arabe, iudeo-aramaice, iudeo-buhare, limba ladino și limba idiș ca limbă națională a evreilor. Ebraica a putut deveni astfel și limba oficială a statului evreiesc modern Israel.

Limba ebraică antică prezintă două perioade distincte de evoluție: ebraica biblică și ebraica din Mișna. În timpul Imperiului Bizantin timpuriu (secolul al IV p.Chr.) ebraica vorbită dispare mai ales după apariția textului Mișna și după războiul lui Bar Kokhba din 135 p.Chr.

Ca toate limbile, ebraica s-a dezvoltat și a fost influențată de numeroși vecini. Ebraica rabinilor secolului al doilea, cunoscută ca și ebraica mișnaică, diferă în multe feluri de limba ebraică din Biblie. Noi termeni, forme și expresii au intrat în limbă prin scrierile rabinilor din secolul al doilea și mai târziu, prin lucrări ale unor rabini precum Rashi în Franța în secolul al XI-lea.

În timpul Erei de Aur din Spania (secolele X – XIII) Maimonides a „ebraicizat” multe cuvinte și fraze din aramaică și timp de multe secole limba a continuat să se dezvolte de pe urma literaturii, care a înregistrat dezbateri pe teme de interes pentru toate comunitățile evreiești din întreaga lume. Au fost încercări intenționate de a readuce la viață limbajul biblic, prima sub forma literară, în timpul Iluminării Evreiești (Haskalah) la sfârșitul secolului al XVIII-lea și secolul al XIX-lea, iar a doua ca și limba vorbită pentru noul stat înființat în secolul al XX-lea.

Limba ebraică mișnaică, însă, apărea prea plină de aramaică, de influențe arabe și de idiș. Autori precum Moise Mendelssohn si Abraham Mapu râvneau la o puritate a ebraicii, distanțându-se de ebraica biblică, pentru a scrie poezii și proză iar în același timp încercau să dezvolte limba ca să se poată exprima conform normelor literare contemporane.

Se pot distinge 6 perioade în ceea ce privește utilizarea limbii și anume:

 

• perioada biblică (Vechiul Testament, Tanahul);
• perioada post-biblică (Mișna, Manuscrisele de la Qumran – Marea Moartă);
• perioada Talmudului și a Masoreților (Midraș, Talmud);
• perioada medievală – comentarii biblice și Talmudice (Maimonide, Kabbala etc.);
• perioada secolelor XVIII-XIX;
• perioada renașterii limbii ebraice – secolul XX – Limba, care timp de 18 secole a fost socotită una moartă devine în secolul al XX-lea limbă de stat a Palestinei sub mandat britanic (alături de arabă și engleză), iar apoi limbă oficială a Israelului.

În epoca modernă, începând cu secolul al XIX-lea limba ebraică este supranumită „ebraica contemporană”, „ebraica israeliană”, „noua ebraică” (ivrit hadasha). Ebraica contemporană a păstrat multe caracteristici ale graiului sefardic, dar s-a îmbogățit considerabil cu neologisme numeroase (mai ales din domeniul tehnicii, științei și administrației) și cu împrumuturi de cuvinte și expresii din limbile europene (mai ales din engleză, rusă, germană, idiș) și din cea arabă. Și din limba română au pătruns câteva cuvinte, de notat în special „hora”, intrată în ebraica modernă de la finele secolului al XIX-lea, împreună cu dansul respectiv, adoptat ca principal dans popular israelian. Limba și argoul israeliene folosesc și ele astăzi un număr de cuvinte împrumutate din limbile diasporei – ca idiș, ladino, rusă, polonă, arabă, inclusiv saluturi (ahlan), cuvinte apreciative ca „sababa” sau „ahla” (excelent), cât și înjurături.

În timp ce crearea unui corpus de literatură ebraică laică a fost impresionantă, reinstituirea ebraicii ca limbă vorbită a fost aproape miraculoasă. Ebraica nu mai fusese vorbită timp de două milenii și, cu toate acestea, la sfârșitul secolului al XIX-lea, evreii europeni care visau la o renaștere culturală în Palestina au început să resusciteze această limbă. Aceasta a devenit posibil datorită eforturilor unui șir de cărturari entuziaști, printre care s-a evidențiat figura lui Eliezer Ben-Yehuda.

Forma și uzul literar al limbii ebraice contemporane începe cu Haskala (Iluminismul evreiesc) din mijlocul secolului al XIX-lea. Renașterea limbii ebraice ca „limbă vie”, folosită unanim și cotidian, a fost inițiată de Eliezer Ben-Yehuda (1858- 1922). El s-a alăturat mișcării sioniste de renaștere națională și în 1881 a emigrat în Palestina, pe atunci parte a Imperiului Otoman. Motivat de idealurile de schimbare a modului de viață din diaspora evreiască europeană, Ben Yehuda începe să caute căi pentru a transforma o limbă liturgică și livrescă într-una vorbită. În 1922, Mandatul Britanic asupra Palestinei a recunoscut ebraica ca una din cele trei limbi oficiale, ceea ce a contribuit la difuzarea și consolidarea locului acesteia în toate sferele învățământului, științei, economiei și politicii.

Eliezer Ben-Yehuda a dezvoltat un vocabular pentru ebraica modernă, încorporând cuvinte din ebraica veche și medievală, pe lângă faptul că a creat cuvinte noi. Renașterea limbii ebraice s-a înscris în mod armonic în mișcarea și ideologia sionistă. În anul 1905 la Jafa se deschide primul gimnaziu ebraic, „Herzelia”, cu predarea exclusiv în limba ebraică. În 1922, ebraica a devenit una dintre limbile oficiale ale Palestinei sub Mandatul britanic, iar astăzi este o limbă modernă vorbită de cetățenii Israelului și de evreii din întreaga lume. Politica de promovare activă și intransigentă în instituțiile evreiești și în organizațiile de stat, după proclamarea Statului Israel (14 mai 1948), a garantat succesul renașterii acestei limbi.

Limba aramaică, o limbă semitică, răspândită în special în Antichitate, în Siria, Palestina și Mesopotamia, și a cărei scriere este ancestrală pentru alfabetele utilizate mai târziu de limba ebraică, limba siriacă și pentru alfabetele arabice, se consideră ca fiind strâns înrudită cu ebraica, ambele având același alfabet. Cele două sunt privite ca fiind două limbi distincte. La început era vorbită de arameeni, dar mai târziu a devenit limba de circulație internațională folosită în comerț și ca mijloc de comunicare în Imperiul Asirian și în Imperiul Babilonian. De asemenea, a fost limba oficială folosită în domeniul administrativ în Imperiul Persan.

Locul de baștină al aramaicii a fost Mesopotamia, în ebraică Aram Naharayim, adică „Aram dintre fluvii”. Triburile de aramei numite caldei, au locuit fie la sud de Babilon, în jurul orașului Ur, fie în Mesopotamia Superioară între râul Chebar (Khabur) și marea cotitură a Eufratului care are zona Haran în centru. Deoarece Avraam, Isaac și Iacov erau originari din Aram Nahara-yim și poate și din cauza legăturilor lor cu orașul Haran, Moise spune că Iacov a fost “arameu” (Deuteronom 26:5). De acolo din Mesopotamia de nord aramaica s-a răspândit către sud, pe teritoriul întregii Sirii de azi.

Primul sistem de scriere în limba aramaică se bazează pe alfabetul fenician. În timpul lui Iisus din Nazaret, limba maternă a evreilor din Palestina era aramaica. Expresiile aramaice din Noul Testament sunt și ele martore că aceasta era limba folosită de Iisus. În timpul lui, în sinagogi, Biblia era încă citită în limba ebraică, însă mulți oameni, în special femeile, nu o înțelegeau. Din această cauză, cei care citeau în sinagogi au introdus obiceiul să traducă scripturile în aramaică. Mai târziu, au apărut traduceri scrise ale Vechiului Testament în aramaică numite Targumim. În perioada pre-creștină ebraica vorbită era deja ieșită din uz ca limbă vorbită, a rămas multă vreme mai mult ca limbă de cult, și a fost înlocuită în viața de zi de zi cu aramaica.

Un mic număr de texte biblice – capitole din cărțile lui Ezra (4:8 – 6:18; 7:12-26) și Daniel (2:4 – 7:28), un verset din cartea lui Ieremia (10:11) și un cuvânt din Geneza (31:47) sunt scrise în aramaică și nu în vechea ebraică, de asemenea Gemara – o mare parte din Talmud sau Tora orală, o mare parte din cărțile Cabalei, un număr de rugăciuni și imnuri liturgice din religia iudaică.

Dintre toate limbile semitice, aramaica este cea mai apropiată de ebraică și formează cu aceasta și, posibil cu asiriana, grupul nordic al limbilor semitice. Cu toate acestea, aramaica era considerată de vechii evrei o limbă străină; și cu o sută de ani înainte de exilul babilonian era înțeleasă doar de oamenii de cultură din Ierusalim.

Fiind o limbă semitică de relativ mare răspândire, limba cuceritorilor caldeeni neo-babilonieni din secolul al VI a.Chr., aramaica a devenit lingua franca și limba oficială mai întâi a Imperiului Neo-babilonian și apoi și a Imperiului Persan. În zilele noastre, formele moderne ale limbii aramaice numite neo-aramaice încă sunt vorbite în viața de zi cu zi în mici comunități arabe și “asiriene” creștine, precum și evreiești din Orientul Mijlociu (în Siria de pildă în satul Ma’aloulah, în Liban, Irak, S.U.A sau Cipru, în rândurile evreilor kurzi emigrați în Israel). De asemenea are o mai largă răspândire ca limbă liturgică în biserici din Orientul Apropiat, în bisericile creștine maronită și iacobită, sub forma sa antică și în iudaism, alături de ebraică, în toate comunitățile evreiești din lume, mai cu seamă ortodoxe, ca limbă a Talmudului și a Cabalei.

Aramaica este împărțită în mai multe dialecte care, din punct de vedere istoric, se împart în cinci grupuri principale:

 

• Aramaică veche – limba inscripțiilor în aramaică veche până în anul 700 a.Chr. (din Mesopotamia Superioară, nordul Siriei și nordul Israelului).

• Aramaica oficială – a fost folosită între anii 700 și 300 a.Chr. Ea include inscripții din zona Siria-Irak; aramaica biblică; documentele elefantine; documentele Driver și documentele Hermopolis. Acest dialect aramaic special a servit nu numai ca limbă oficială a Persiei, ci și ca lingua franca a Orientului Apropiat.

• Aramaica mijlocie – a fost folosită din 300 a.Chr. până în primele secole ale erei noastre. Sunt incluse documente în aramaică oarecum coruptă, din Persia, India, Afganistan și Caucaz. Inscripțiile aramaice din Ierusalim, cuvintele aramaice găsite în Noul Testament, aramaica nabateană, aramaica palmyreană, cea din Hatra, din Dura-Europos și (parțial) ideogramele aramaice din persana mijlocie sunt toate în aramaica mijlocie. Traducerea Onkelos a Bibliei (Targum) pare să aparțină, de asemenea, acestei perioade, la fel ca și limba majorității manuscriselor de la Marea Moartă scrise în aramaică. Documentul Uruk care datează din această perioadă este singurul document aramaic scris în cuneiformă. În timp ce numitorul comun al tuturor acestor dialecte este efortul lor de a imita aramaica oficială, ele conțin, de asemenea, elemente din aramaica târzie. Se pare că majoritatea acestor versiuni nu erau vorbite.

• Aramaica târzie – poate fi împărțită în două grupuri dialectale: aramaica occidentală – care include aramaica galileeană, aramaica palestiniană-creștină și aramaica samariteană; și aramaica orientală – formată din trei dialecte: siriaca, limba Talmudului babilonian și mandaica.

• Aramaica modernă – Neo-Aramaica.

Se crede că aramaica a apărut pentru prima dată printre arameeni la sfârșitul secolului al XI-lea a.Chr. Până în secolul al VIII-lea a. Chr. ea a fost acceptată de asirieni ca o a doua limbă. Deportările masive de populație de către asirieni și utilizarea aramaicii ca lingua franca de către negustorii babilonieni au contribuit la răspândirea limbii, astfel încât în secolele VII și VI a.Chr. aceasta a înlocuit treptat limba acadiană ca lingua franca a Orientului Mijlociu. Ulterior, a devenit limba oficială a dinastiei persane achaemeniene (559-330 a. Chr.), însă, după cuceririle lui Alexandru cel Mare, greaca a înlocuit-o ca limbă oficială în întregul fost imperiu persan.

Cu toate acestea, dialectele aramaice au supraviețuit până în epoca romană, în special în Palestina și Siria. Aramaica a înlocuit ebraica ca limbă a evreilor încă din secolul al VI-lea a.Chr.

În primele secole ale erei noastre, aramaica s-a împărțit în două categorii: orientală și occidentală. Dialectele aramaice occidentale includ dialectele nabateean (vorbit în trecut în unele părți ale Arabiei), palmyrene (vorbit în Palmyra, care se afla la nord-est de Damasc), palestiniano-creștin și iudeo-aramaic. Aramaica de vest este încă vorbită într-un număr mic de sate din Siria.

Aramaica orientală include limba siriacă, mandeană, neo-asiriană orientală și aramaica din Talmudul babilonian. Una dintre cele mai importante dintre acestea este siriaca, care a fost limba unei literaturi extinse între secolele al III-lea și al VII-lea. Aramaica orientală este încă vorbită de câteva grupuri mici de creștini iacobiți și nestorieni din Orientul Mijlociu.

Limba idiș a fost limba vorbită de o parte considerabilă a evreilor așkenazi în ultimii o mie de ani, fiind a treia limbă literară principală din istoria evreilor, după ebraica clasică și aramaica (evreiască). Ea a servit drept expresie a vieții evreiești de zi cu zi, religioasă, seculară și la toate nivelurile intermediare. A dezvoltat o literatură, o presă și un folclor semnificative. Idișul a fost limba de instruire în multe școli evreiești și este predată în prezent în numeroase colegii și universități din întreaga lume.

În societățile așkenazi, ebraica era limba Bibliei și a rugăciunii, aramaica era limba studiului, iar idișul era limba vieții de zi cu zi. Cercetătorii se referă la acest lucru ca la trilingvismul intern al așkenazului. Deși variază în ceea ce privește sunetele și utilizarea lor, toate cele trei limbi sunt scrise cu același alfabet.

Idiș înseamnă în sens propriu „evreu”. Din punct de vedere lingvistic, se referă la limba vorbită de evreii așkenazi – evreii din Europa Centrală și de Est – și de descendenții acestora. Deși vocabularul și gramatica de bază derivă din germana occidentală medievală, idișul integrează mai multe limbi, inclusiv germana, ebraica, aramaica și diverse limbi slave și romanice.

Cel mai larg acceptată teorie este aceea că limba s-a format în secolul al X-lea, când evreii din Franța și Italia au început să migreze în zona germană a Văii Rinului. Acolo, ei au combinat limbile pe care le-au adus cu ei cu germana noilor lor vecini, producând cea mai timpurie formă de idiș. Pe măsură ce evreii au continuat să migreze spre est, ca urmare a cruciadelor și a Ciumei Negre, idișul s-a răspândit în Europa Centrală și de Est și a început să includă mai multe elemente din limbile slave.

Idișul a apărut mai întâi printr-o fuziune complexă a două fonduri lingvistice: o componentă semitică (conținând ebraica postclasică și aramaica pe care primii coloniști le-au adus cu ei în Europa din Orientul Mijlociu) și o componentă germanică mai puternică din punct de vedere gramatical și lexical (obținută dintr-o serie de dialecte germane înalte și medii). În plus, se pare că în idiș au apărut de timpuriu și o serie de cuvinte din limbile romanice. De la nașterea sa în spațiul germanofon, idișul s-a răspândit în aproape toată Europa de Est, unde limba a dobândit o componentă slavă.

Limba idiș a prosperat timp de mai multe secole și s-a îndepărtat tot mai mult de limba germană, în timp ce limba germană s-a dezvoltat într-o direcție diferită. Idișul și-a dezvoltat propriile reguli și pronunții unice. Idișul a dezvoltat, de asemenea, un vocabular bogat de termeni pentru condiția umană, exprimând forțele și slăbiciunile noastre, speranțele, temerile și dorințele noastre.

Cele mai vechi documente în limba idiș datează din secolul al XII-lea, dar unii cercetătorii au stabilit că originea limbii datează poate chiar din secolul al IX-lea, când așkenazii au apărut ca o entitate culturală unică în Europa Centrală.

Prima mențiune tipărită în limba idiș este o binecuvântare găsită în Worms Mahzor (Vórmser mákhzer) din 1272. Începând cu secolul al XIV-lea, limba idiș a fost folosită în mod obișnuit pentru poeme epice, cum ar fi Shmuel-bukh, care reface povestea biblică a profetului Samuel într-o poveste de dragoste cavalerească europeană.

În general, se crede că idișul a devenit o limbă de sine stătătoare între anii 900 și 1100 p.Chr., dar este dificil de stabilit cu certitudine, deoarece la începuturile sale, idișul a fost mai degrabă o limbă vorbită decât o limbă scrisă. Istoria limbii idiș merge în paralel cu istoria evreilor așkenazi. Conform lingvistului Max Weinreich, limba a luat naștere atunci când evreii din teritoriile vorbitoare de limbi romanice din ceea ce este astăzi sudul Franței și nordul Italiei au migrat în bazinul mijlociu al Rinului. Aici au trecut de la o formă evreiască de limbă romanică la germana locală din acea perioadă și, pe măsură ce au adaptat-o la nevoile lor, a fost impregnată cu ebraica rabinică, care fusese o componentă a limbii lor precedente, precum și cu elemente romanice. Deoarece evreii aveau tendința de a trăi în comunități separate, orice limbă pe care o preluau devenea propria lor limbă unică.

Cruciadele i-au forțat pe mulți dintre acești evrei să emigreze din bazinul Rinului. Împreună cu ei, idișul s-a mutat spre est, în sudul și centrul Germaniei, iar de acolo spre zonele care astăzi sunt Bavaria, Austria, Cehoslovacia și Ungaria. Ca urmare, componenta germană a limbii idiș are numeroase trăsături comune cu cea bavareză (superioară = sudică) și franconiană (centrală) ale dialectelor germane. Începând cu secolul al XIII-lea, evreii vorbitori de idiș s-au stabilit în număr din ce în ce mai mare în ceea ce astăzi este Polonia, Lituania, Belarus, Ucraina și România, iar în timp, Europa de Est a devenit centrul limbii idiș, precum și cea mai populată așezare evreiască din lume. Până în secolul al XVIII-lea, idișul era limba vorbită de aproape toți evreii din Europa, cu excepția sefarzilor (care trăiau în principal în zonele mediteraneene).

În timpul secolului al XIX-lea, evreii din Europa de Vest au început procesele de aculturalizare și de asimilare a limbilor dominante în țările în care trăiau, până când, în secolul al XX-lea, au supraviețuit doar rămășițe de idiș occidental în Alsacia și Elveția. Dar, în timp ce idișul a suferit o pierdere parțială a vorbitorilor în vestul Europei, a existat o creștere uriașă a numărului de vorbitori de idiș în Europa de Est. Când a început marea migrație peste hotare a evreilor est-europeni în anii 1880, idișul s-a răspândit în numeroase țări din întreaga lume.

Istoria limbii idiș este de obicei împărțită în patru perioade: Idișul timpuriu (până la 1250), idișul vechi (1250-1500), idișul de mijloc (1500-1750) și idișul modern (începând cu 1750). Deoarece mulți evrei erau alfabetizați când a apărut idișul, documente literare din fiecare perioadă au supraviețuit, cu excepția celei mai vechi perioade.

Ladino, cunoscută și sub numele de iudeo-spaniolă și Judezmo, este în esență limba spaniolă din secolul al XV-lea, dar în ea sunt integrate și cuvinte din portugheză, franceză, italiană, arabă, greacă, turcă și ebraică.

Limba ladino, denumită și sefardă, este o limbă romanică vorbită de evreii sefarzi, proveniți din evreii iberici exilați din Spania și Portugalia. Pe măsură ce evreii spanioli și portughezi au fost forțați să se convertească la catolicism sau să părăsească Peninsula Iberică, mulți dintre ei au fugit în locuri precum Turcia, Grecia, Italia și Orientul Mijlociu. Evreii exilați au continuat să vorbească limba lor nativă, ladino, adaptându-se în același timp la limbile din noile lor medii, amestecând aceste noi limbi cu limba țării lor de origine. Astfel, ladino este o combinație de spaniolă castiliană și ebraică, cu fragmente de aramaică, arabă, turcă, greacă, franceză, bulgară și italiană.

De la Inchiziția spaniolă și până la cel de-al Doilea Război Mondial, ladino a fost limba principală vorbită de mii și mii de evrei din întreaga Mediterană. Astăzi, ladino nu mai este vorbită nicăieri ca primă limbă, iar estimările arată că vorbitorii care cunosc ladino sunt maximum 200.000 în întreaga lume. La început, a fost scrisă cu alfabetul Rashi (sau solitreo), apoi cu litere ebraice, iar acum în principal cu alfabetul latin.

În timp ce evreii sefarzi continuă să aibă comunități înfloritoare, limba ladino este aproape dispărută astăzi. Cu toate acestea, ea a continuat să fie vorbită în Israel, Balcani, Africa de Nord, Grecia, America și Turcia de către descendenții evreilor spanioli care au fost expulzați în 1492. În prezent, se estimează că în întreaga lume există doar între 60.000 și 200.000 de vorbitori de ladino.

În mod tradițional, ladino a fost scrisă în alfabet ebraic, dar în prezent este cel mai adesea scrisă cu alfabetul latin, ortografiată fonetic. În prezent, fiind o limbă romanică, persoanele care vorbesc și citesc spaniola sunt capabile să înțeleagă majoritatea părților din ladino, ceea ce permite celor două limbi să converseze cu ușurință.

Sáenz-Badillos 2008, Angel Sáenz-Badillos, A History of the Hebrew Language, Cambridge University Press, 2008.

https://www.limbistraine.eu

https://www.britannica.com

https://www.myjewishlearning.com

https://bje.org.au

https://ancient-hebrew.org

https://www.bl.uk

https://www.encyclopedia.com

https://www.jewishencyclopedia.com

https://yivoencyclopedia.org

https://www.chabad.org

https://www.jewishvirtuallibrary.org

https://gedsh.bethmardutho.org

https://nena.ames.cam.ac.uk/

https://www.yivo.org

https://www.jewfaq.org

https://jewishstudies.washington.edu

https://apps.lib.umich.edu

https://instituteofsemiticstudies.org

http://www.hayim-tawil.com

https://www.khalilicollections.org