Ottó Kornis: Fum (fragment)

La Groß-Rosen noi nu am fost forțați să muncim, la început doar așteptam să fim transportați mai departe. Următoarele zile nu au fost însă la fel de liniștite. S-a emis un ordin că toți deținuții din acest lagăr de muncă sunt obligați să învețe un cântec, care începea așa: Willkommen froher Sänger, sei gegrüßt viel Tausend mal…

Ne-au chinuit cu acest cântec cât era ziua de lungă. Un fost pușcăriaș german, unul înalt, cu ochii negri, care a tot insistat că mai demult lucra într-o orchestră, s-a urcat pe un scaun și ne dirija de acolo. În sfârșit, când ne-am adunat la apelul zilnic, să cântăm cu toții în cor la ordinul ofițerului SS, cu toate că inima ne tremura de amărăciune, ne-a venit să rânjim la o porcărie ca asta. Toți oamenii au trudit în cariera aia de granit de la șase dimineața până la șase seara, abia așteptau să se ducă la culcare, iar ofițerul SS îi punea să cânte. Trebuia să cânte din toți plămânii și cu entuziasm. Că așa era ordinul. Willkommen froher Sänger… Bine ai venit, cântăreț vesel… Cântăreți veseli… Asta suntem… Mi-am trecut privirea peste rândul infinit de fețe tocite de praf, de soare, de vânt… Oameni epuizați, torturați, morți de oboseală… Dar cântă cât de tare pot… Cântăreții veseli… Pentru că ofițerul stă pe un podium cu ochii în patru, iar când terminăm de cântat îl cheamă pe șeful lagărului:

– Blocurile 17, 3 și 4 au cântat cam slăbuț azi.

Cariera de granit unde prizonierii din lagărul Groß-Rosen au fost forțați să muncească.

Între timp, copilul ăsta de care József Feldmann mi-a povestit în Briegen că ar avea puteri supranaturale, și-a făcut o adevărată carieră aici, la Groß-Rosen. Feciorul s-a gândit că e momentul să iasă din negura anonimatului și, pentru o felie de pâine, pentru o bucată de margarină, își oferea serviciile. A ales metoda cea mai primitivă: s-a apucat de ghicitul în palmă. Și, bineînțeles, tuturor le spunea aceleași lucruri. Era previzibil, doar îl plăteau toți clienții cu aceleași bunuri. Toți care i-au întins mâna, urmau să trăiască 70-80 de ani și, după ce vor fi învins tot felul de obstacole, îi așteptau numai împliniri și succese. Numărul soțiilor viitoare varia de la o persoană la alta. Într-o zi, m-am așezat lângă el, i-am observat fața pe care se întindea mereu un zâmbet, ca și cum ar fi și el amuzat de paleta infinită a prostiei umane. Vorbea încet, de parcă era rușinat, însă îl fixa cu o privire intensă pe clientul naiv, ca să-l convingă, să-i atingă sufletul, credința, speranța.

– Să știi că până acum s-a petrecut totul exact cum a prezis el, mi-a șoptit Feldmann la ureche. Totul, îți dai seama? Totul! Singurul lucru de care nu ne-am lămurit e cine vor fi cei trei care rămân aici pe veci. Că așa a zis, că vor fi trei dintre noi.

– Cine vor fi…? Cred că acum ne punem problema ca soldații înainte să plece la atac. Știu, clar, toți știu că vor cădea mulți dintre ei, dar fiecare e convins că el va supraviețui… Sufletul uman e construit în așa fel încât pur și simplu nu crede în propria moarte.

Feldmann s-a crispat:

– Crezi că…

– Nu cred nimic, frate… Poate cred doar că mucosul asta simpatic face o afacere excelentă din prostia altora… Uite-te la el… Că până și medicii vin, și îl ascultă cu fața serioasă! Ai observat că le spune absolut tuturor aceeași poveste?

– Nu, n-am observat asta… Dar ce are? Important e că totul s-a petrecut exact așa cum a prezis el.

Prizonieri la lagărul din Groß-Rosen.

Când a venit un nou ofițer SS în inspecție, șeful blocului nostru i-a dezvăluit, din pură lingușire, că printre noi se află un Wahrsager, adică un clarvăzător, și poate ar merita să se vadă cu el. Zis și făcut: într-o bună zi, feciorul asta, un evreu simplu dintr-un oarecare sătuc, a fost scos din lagăr alături de Béla Hirsch, pe care de obicei îl puneau să traducă, l-au dus la clădirea în care erau birourile și nimeni altcineva decât locțiitorul șefului de lagăr l-a pus să-i ghicească, pentru că era curios ce destin îl așteaptă.

Pe urmă, l-am întâlnit pe Béla Hirsch.

– Ia zi, cum a fost?

Iar el mi-a povestit cu plăcere.

– Să vezi. Locțiitorul șefului l-a ascultat o vreme cu răbdare pe feciorul ăsta, iar eu traduceam în germană tot ce zicea… Ghicitul a decurs ca de obicei. La un moment dat, feciorul a zis că ofițerul va pleca… și, atunci, ochii acestuia s-au luminat. Plec pe front? Prima linie? l-a întrebat. La care copilul, cu un simț diplomatic de zile mari, i-a răspuns că nu vede clar destinația lui… Ofițerul îl asculta, își mușca buzele… Apoi a venit partea pe care o spune de fiecare dată când ghicește, când prezice câți ani va trăi respectivul… Și, uite așa, i-a dat 70 de ani… Eh, s-a răstit ofițerul, bazaconii! Massengrab… adică un mormânt comun… asta mă așteaptă pe mine, la fel ca pe toți ceilalți din SS…

M-am uitat cu uimire la Béla Hirsch.

– Așadar nemernicii ăștia știu totuși că au pierdut războiul definitiv.

– Bineînțeles că știu… Și uite că fac totuși ceea ce fac… Că sunt niște fanatici ai răului.

– Ce să zici la una ca asta? Credo quia absurdum.

Credo quia absurdum!

Ofițeri SS în inspecție la lagărul din Groß-Rosen.

Pentru că asta era o absurditate completă. Era absurd ce vedeam când mă uitam la masa de oameni strânsă între gardurile cu sârmă ghimpată, niște oameni care își făceau munca de sclav în mod automat; era absurd, părea chiar improbabil în acel moment ca fiecare dintre ei să aibă o viață întreagă dincolo de uniforma din lagăr, o inimă proprie, un univers interior întreg, cu dorințele și speranțele lui. Și era absurdă acea noapte când m-au pus să supraveghez baraca, când stăteam lângă geam și priveam peste livezile din jur, spre cerul înstelat. M-am uitat la conturul muntelui care lucea în lumina lunii și la o steluță minusculă care se mișca, probabil farul unei biciclete, care se urca încet pe versantul dealului. Cu asta îmi țineam privirea ocupată. Era același munte în vârful căruia văzusem în prima zi creasta bastionului mândru, care mi-a trezit imaginația. Cum ar fi dacă am trăi în Evul Mediu, și s-ar deschide poarta cetății, iar un bărbat din acest lagăr ar ieși de acolo cu spatele drept, călare, cu o cămașă verde sub armura perfectă? În mână ar ține o suliță și ar striga cu voce răgușită, cum a făcut și astăzi la apel: Ich bin unschuldig da!

Așa este, cu toții suntem inocenți aici, între niște sârme ghimpate, doar pentru că ne-am născut ceva sau cineva, eu precum cel de lângă mine, precum toți ceilalți, mii și mii de oameni care ne adunăm în fiecare zi la apel, pentru că așa e regula dementă a sclaviei. În afară de acei foști pușcăriași pe care i-au trimis aici la muncă, suntem cu toții inocenți.

Gardul lagărului din Groß-Rosen.

La fel de inocent a fost și acel deținut slăbit care, într-o după-amiază de duminică, când unii se jucau fotbal pe terenul de sport, s-a făcut de râs cu oferta lui comercială. Se uita posomorât la cutiuța pe care o ținea în mână, se ducea la fiecare dintre oamenii din jur, le oferea o coadă de ceapă, un nasture și o frunză uscată, cerând la schimb o felie de pâine. Ceilalți, bineînțeles, au izbucnit în râs când au auzit ce vrea, așa că s-a retras mai la margine. Eu stăteam pe jos lângă un deținut francez, era muncitor la portul din Marseille, tocmai îmi povestea niște vești bune pe care le-a auzit de la medicul francez din lagăr. Englezii au debarcat deja în sudul Franței, iar acum avansează, rezistența nemților este înfrântă. O să se termine și asta… o să se termine.

Între timp, deținutul trist tot nu reușește să convingă pe nimeni cu marfa lui ridicolă, pleacă dezamăgit spre poarta mare, aruncă pe jos cutia cu nasturele, coada de ceapă și frunza uscată, și, dintr-o dată, cu o înverșunare nebună, ia avânt și se apucă să se cațere pe gratiile porții. Chiar deasupra porții se afla observatorul, soldatul care ne supraveghea, care și-a luat alene arma și, de la o distanță de doar doi metri, a tras în nefericitul acela, care a căzut fără un strigăt, fără un suspin, pe pavajul lagărului din Groß-Rosen. Nu ne-am mișcat din loc. În Germania, azi nu e așa mare lucru dacă cineva este împușcat. Ne uitam cu gânduri sumbre la cadavru, pe care l-au aruncat neglijent pe o targă și l-au dus spre crematoriu.

– Un număr în minus – a spus János Löbl, și, în sinea mea, trebuia să recunosc că avea dreptate. La atât s-a redus valoarea unei vieți de om în gloriosul Reich al Treilea.

Poarta lagărului de concentrare din Groß-Rosen (azi Rogoźnica, Polonia).

În rest, acest János Löbl a încurcat-o rău a doua zi dimineața. A fost de serviciu noaptea, și i s-a reproșat că s-a mișcat prea încet spre postul lui de veghe. Călăii blocului nostru l-au dus în camera lor să-i dea pedeapsa. Löbl ne-a povestit detaliile abia pe urmă. Acei golani, cu niște mușchi de campioni de box, l-au bătut foarte crunt, l-au lovit unde apucau, iar când a leșinat de durere l-au zguduit până l-au pus din nou pe picioare, doar pentru a-l bate din nou și a savura cruzimea. Și uite că, totuși, când a apărut pe scările clădirii unde îl așteptam, cu ochii învinețiți, cu dinții rupți și cu tot trupul tremurând, János Löbl a avut suficient umor încât să stea pe loc, să-și țină marginile pantalonilor largi ca o fetiță și să facă o mică aplecare, apoi să înceapă:

Willkommen froher Sänger…

Apoi s-a așezat lângă noi, ca un actor care și-a jucat rolul, și-a frecat fața să se mai dezmorțească și am început să povestim despre nimicuri. 

Traducere din limba maghiară de Orsolya András

Orsolya András a absolvit Facultatea de Litere din cadrul UBB Cluj. Din 2012 lucrează ca traducătoare freelancer. Între septembrie 2021 și februarie 2022 a fost asistent muzeu la Muzeon.

Donează pentru Muzeon

 

Muzeon a devenit un reper pentru cultura evreiască din Transilvania, cu toate că a fost lansat în pandemie. În această perioadă dificilă, putem să păstrăm expoziția deschisă doar cu ajutorul donațiilor online.

Te invităm să devii un susținător lunar acum. Doar așa vom putea continua să îți aducem informațiile de calitate de care te bucuri zilnic și să păstrăm vii moștenirea evreiască și memoria Holocaustului.

Acum e momentul să contribui și tu pentru păstrarea patrimoniului evreiesc și memoriei Holocaustului. Cu doar 10 euro pe lună de la 100 de persoane, această expoziție poate continua să funcționeze.

 

Vrei să începi chiar acum o donație lunară? Procesul de plată se face ușor și în siguranță.

 

Marți ‒ Duminică: 10:00 ‒ 18:00
Luni: Închis

Adulți: 29 lei
Elevi și studenți: 19 lei
Pensionari: 15 lei
Card Omnipass: 15 lei
Membri ai comunității evreiești din Cluj: Gratuit

Strada Virgil Fulicea, nr. 3
Cluj-Napoca, România
(+40) 364 100 472